Încercați pe noua adresă:
04 martie 2009
20 noiembrie 2008
13 noiembrie 2008
30 octombrie 2008
Dimineaţa ca realitate paralelă - ep. 1
Iar n-am putut să dorm... ceea ce e aiurea şi pentru New York!
Am plecat în a enşpea încercare de a face jogging şi de data asta o să mă ţin sigur! spuse micul politician din mine sperând că o să se autosugestioneze cu aceeaşi minciună care l-a făcut să-şi depăşească greutatea ideală cu 25 de kilograme. Oficial am 100. În realitate am 100 de vreo două luni, dar abia acum am început să spun chestia asta oamenilor apărându-mă ca de obicei cu tonul de glumă. Dar divaghez... şi în fond ce dacă divaghez? Asta e toată ideea.
E uimitor ce poţi să vezi dimineaţa, foarte devreme, pe stradă. Uitasem că există oamenii ăştia, lumea asta. Fizionomii rămase în într-un Ev Mediu atemporal îndreptându-se posac către locuri de muncă prost plătite şi îndrăznind cu ochii plecaţi sau privind în gol să-şi facă micile tabieturi toxice (ziar, ţigări, cafea - toate ieftine şi inutile) la care s-a redus existenţa lor personală.
Am găsit 30 de bani pe jos şi am simţit cumva că de-asta am ieşit din casă. De alergat, am alergat câţiva metri şi am vomitat, după care am încercat să-mi recapăt respiraţia normală cam două staţii mai mici de autobuz, dar n-am putut să mă abţin de la a-mi face jurăminte de abstinenţă... cu mii de clauze... măcar până îmi revin niţel... Ca să ce? Ca să mă paradesc din nou?
Am nevoie să ajung la adevăratul meu punct de vedere. Sinceritatea e vaccin.
Mă duc să mănânc cu grijă...
Am plecat în a enşpea încercare de a face jogging şi de data asta o să mă ţin sigur! spuse micul politician din mine sperând că o să se autosugestioneze cu aceeaşi minciună care l-a făcut să-şi depăşească greutatea ideală cu 25 de kilograme. Oficial am 100. În realitate am 100 de vreo două luni, dar abia acum am început să spun chestia asta oamenilor apărându-mă ca de obicei cu tonul de glumă. Dar divaghez... şi în fond ce dacă divaghez? Asta e toată ideea.
E uimitor ce poţi să vezi dimineaţa, foarte devreme, pe stradă. Uitasem că există oamenii ăştia, lumea asta. Fizionomii rămase în într-un Ev Mediu atemporal îndreptându-se posac către locuri de muncă prost plătite şi îndrăznind cu ochii plecaţi sau privind în gol să-şi facă micile tabieturi toxice (ziar, ţigări, cafea - toate ieftine şi inutile) la care s-a redus existenţa lor personală.Am găsit 30 de bani pe jos şi am simţit cumva că de-asta am ieşit din casă. De alergat, am alergat câţiva metri şi am vomitat, după care am încercat să-mi recapăt respiraţia normală cam două staţii mai mici de autobuz, dar n-am putut să mă abţin de la a-mi face jurăminte de abstinenţă... cu mii de clauze... măcar până îmi revin niţel... Ca să ce? Ca să mă paradesc din nou?
Am nevoie să ajung la adevăratul meu punct de vedere. Sinceritatea e vaccin.
Mă duc să mănânc cu grijă...
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)